Dacă ar fi după el, omul ar predica religia la fel ca matematica – trebuie învățată regula asta, trebuie făcută adunarea asta, problema asta se rezolvă așa, dificultatea asta trebuie depășită așa, uite-așa trebuie mers înainte etc. Trebuie aprins focul, trebuie suflat din foale, trebuie să se producă abur, motorul trebuie pus în funcțiune, sarcina prescrisă trebuie îndeplinită. Conform crezului omenesc, religia este ceva la care omul trebuie îndemnat să se pună pe treabă. Într-un fel sau altul, omul „trebuie făcut religios”. De aceea, el trebuie fie împins, fie atras în religie, îmbunat sau amenințat, ademenit sau forțat, prin argumente sau sforțări omenești. Religia este zugrăvită înaintea lui ca un râu ce îi unește sufletul de Cer, și el este invitat, atras, convins și îndemnat să sară în acest râu. Ba mai mult, el trebuie să se arunce în el, altfel va fi împins în apă. Simțămintele îi sunt stimulate, și el ajunge convins astfel că trebuie să se avânte înainte. Așadar, el devine un pretins creștin. Ascultă, citește, se roagă, susține cauza credinței; participă la Școala Duminicală; își modelează comportamentul exterior după al acelora cu care s-a întovărășit; își cumpără cămăși cu guler apretat, își pieptănă frumos părul, își dă jos favoriții; își împodobește capul cu preceptele din crezul sectei de care s-a alipit, vorbește la fel ca membrii ei, crede cu mintea ce cred și ei, și se comportă ca și ei. Și toate acestea sunt denumite „convertire” și „evlavie hotărâtă”, pe când în toată această vreme nu a existat în acel sărman suflet ticălos nici măcar un atom de har, nici măcar un grăunte de credință adevărată, nici măcar o scânteie de viață divină.

— J.C. Philpot

1802–1869 · predicator baptist englez și autor prolific